M’poveru carusu onestu

Riccardo Alvise Trapani

Sugnu m’poveru carusu onestu.
L’onestati è a megliu virtuti ca haiu.
La imparavu a scola: non m’ha piaciutu mai sturiari, ma stu argomentu mi trasiu na testa sulu ascutannu, e non ni nisciu chiù.
Quannu era docu, assittatu no me bancu, passava lu me tempu a fari li megliu minchiati, e de discussi di l’insegnanti, a mia, sinceramenti, non mi n’ha mai futtutu nenti. Ma quanno si parrava di Sicilia e di siciliani, a terra mia amata e i so popolani, li me aricchi attisavunu, e prontamenti ascutavunu.
“A Sicilia a terra cchiù bedda do munnu è; a ‘mmiria di tutti li popoli, a ricchizza di tuttu lu Mediterraneu. Sti beddi stradi hana vistu passari Greci, Romani e macari l’Arabi, ca puttavunu omaggio lassannu ricchi doni a destra e a manca. I siciliani, uomini di secolari virtuti, saggiamente presero ‘sti doni e li trasformarono ‘ne biddizzi ca viriti oggi: grandi campagne, casi, chiesi monumenti e autri tricche-tracchi, apprizzati e visitati di qualsiasi cristianu degnu di tali nomu. Ma u travagghiu di li bravi siciliani è sempri statu turbatu da quattru ominicchi, lurdi e fitintuni, ca pigghiavunu u megghiu di l’autri e ci lassavunu u peggiu, e vulevunu macari u ringraziu! Pi anni e anni hana cumminatu sti minchiati, e ancora oggi, Diu n’abbinirica, campanu a sta manera, sfruttannu lu travagghiu di li poviri cittadini”
– “Professoressa, ma cu su sti fitusi?”
– “‘Ddi sdisonesti de mafiusi!”.
Comunque sia, presto mi ni ivu da ‘dda scola, picchì macari su ascutai sceccu era, e sceccu arristai, e pinsai di iriminni a travagghiari.
U patri me era stancu, e app’a cchiuriri u so locali; a matri me era ‘na viddana, e autru non sapiva fari ca munnari patati e vuddiri cipuddi. Di soddi c’era scassizza, e l’unicu ca i puteva puttari era iu. Quannu me patri travagghiava, l’aiutava no so locali, e, na ddi mumenti, visti ca era bravu a priparari café e a sevviri i cristiani. Ricurdannu tali avvenimenti, mi pigghiai di curaggiu: pigghiai u vecchiu locali, chinu di pruvulazzu, fici quattru suvvizza, e u puliziai tuttu paru. Quannu finii, pareva novu, cchiù bellu di prima.
A strata davanti u locali era trafficusa, e subitu i cristiani si n’accuggeru: a fiumi trasevunu, e cuntenti niscevunu. U piaciri era tuttu do me, m’arricriavu a fari sti cosi, e u pottafogghiu si rinchieva.
Picca tempu passau finu a quannu non vinni me patri, a facci ianca do scantu, a taliari u me vantu: “Cu ti rissi di fari sti cosi, disgraziatu?”. Subitu m’addumannai quali fussi u problema: u locali era da nostra famigghia, cu m’ava ddiri cosa? Vista a me esitazioni, me patri si cammau, e allura addumannai spiegazioni. Fu difficili ‘ntenniri chiddu ca mi vuleva diri, ma u discussu era chiaru: a quattru ominicchi do quatteri non piaceva sta situazioni. Iddi vittunu tutti sti picciuli ca trasevanu, e non sacciu pi quali motivu pinsavanu ca na patti di chisti aviss’a ghiessiri da so’. Fu na ddu mumentu ca capii picchì me patri chiuriu u locali. Viddi da raggia, vuleva rumpiri tutti i cosi e fari buddellu, invece mi firmai, e pensai all’unica cosa ca ‘mparai a scola: ‘ddi omini erunu sdisonesti, e allura iu m’addicchiarai onestu, pi schifiari i lurdii ca ddi mafiusi cumminavunu. Mannai me patri a casa, e cuntinuai u me bellu travagghiu. Tanti ionna passanu, e sempri cchiù orgogliosu di mia era. Ma ‘na sira, quannu stava p’arricugghirimi i pupi e tunnari a casa, trasiu n’omu rossu, vistutu di niuru e cu na para di occhi ca parevunu chiddi do diavulu. Non appi mancu u tempu pi capiri, ma pensu ca nisciu na pistola da sacchetta, mi puntau, mi taliau rittu na l’occhi, e mi sparau. Cascai n’derra, e m’astutai.
Sugnu m’poveru carusu onestu, e murii pi cummattiri li sdisonesti.
Chista è a storia di tutti i siciliani onesti ca ionnu dopu ionnu mettunu a loru facci pi scacciari sti vemmi, e finu a quannu sti cristiani camperannu, a motti mia non sarà mai inutili.